N-a mai fost la fel în 2017, când am plecat a doua oară spre Țara Cerurilor Albastre, cu Oana, Vladimir și dragul nostru Zair. Recunosc, deși am pornit cu ideea asta în cap, aceea de a scrie un nou jurnal, mi-a fost clar încă din primele zile că-mi va fi imposibil. Sau poate că atunci, fără datorii către cumpărători de kilometri, mi-a fost mult mai la îndemână gândul că nu se poate. Așa că mi-am văzut liniștit de condus, documentat, reparat, lăsând însă în seama coechipierilor mei misiunea de a ține un jurnal. Și-a fost mai bine așa. Oana s-a străduit, seară de seară, să-i ia interviuri lui Vladimir, care, la șase ani, cât deținea atunci, numai chef de interviuri n-avea. Astfel au reușit, după patru luni, să umple două carnețele de însemnări, o poveste a unei călătorii spre Mongolia într-o motocicletă cu ataș, prin ochii unui copil.

Întors acasă, am gravitat o vreme în jurul ideii de a publica jurnalul lui Vladimir, dar în ce formă, cum, nu reușeam să-mi răspund. Nici “Vând Kilometri” nu mai era de găsit decât în ofertele anticariatelor. Și-atunci a venit, din nou, ideea lui Ion, fratele meu: să fac o singură carte cu ambele jurnale, al unui tată și al unui fiu. Am știut, pe loc, două chestii: că, dacă e să fac așa ceva, n-o să mai existe nicio editură între mine și carte și, mai important, că nu iau în calcul ideea ca această carte să fie făcută de altcineva decât Ion, că dacă Ion nu e parte din carte eu nu vreau să văd cartea asta. Era dimineață, într-un restaurant dubios din Slobozia, unde beam o cafea împreună, așteptând să deschidă un magazin de unde aveam de luat ceva. Atunci mi-am întrebat fratele dacă poate și vrea să se bage în nebunia asta. Și mi-a spus că da, o facem. Nu exista vreun “da” pe lumea asta mai mișto decât ăla. Aproape că-mi aud și acum palmele frecându-se cu poftă de muncă. Habar n-aveam atunci în ce ne băgăm.

Au urmat luni întregi de idei ridicate pe piedestal, aruncate la gunoi, scoase, regândite, aruncate și scoase din nou, muncă, multă muncă, iar lungimea acestei fraze n-o să ajungă niciodată pentru a descrie prin câte am trecut și trecem. Mă alint uneori la gândul că aș putea scrie liniștit o carte despre ce înseamnă să tipărești o carte de capul tău, mă rog, asta dac-aș fi scriitor. Volumul e acum la tipar, iar eu sunt foarte emoționat. Niciodată n-am făcut ceva mai greu și, în același timp, ceva mai frumos. Îi spuneam unui prieten care mă întreba cum mă simt, cum că… parcă nasc. Nu știu să descriu mai bine ce-i în sufletul meu. Am să povestesc mai multe zilele următoare. Până atunci, doamnelor, domnilor, dragi copii: